Inmormântarea

Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand „omul merge la locasul sau de veci”, trupul trebuie „sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor.

Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii care nu au nici o legatura cu credinta crestina ortodoxa.

Ce trebuie sa facem ?

Moartea unui dintre crestini este prilej de indurerare si intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta”.

Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul cel nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoana sfintita (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste.

Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.

La capatul mortului se asaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta „Dumnezeu sa-l/s-o ierte!”

Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos care a spus: „Eu sunt lumina vietii: cel ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8,12).

Deasupra usii de la intrarea in casa se asaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.

Priveghere si Stalpi (Cina)

In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba „Stalpilor” sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor parti din cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei din fructe, cozonac, biscuiti etc), un pahar cu vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.

Coliva facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar este o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul Insusi le-a infatisat ca simboluri ale invierii trupurilor: ” dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune ” (I Corinteni 15,36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia colivei reprezinta virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobandit-o mortul.

Ritualul inmormantarii

In ziua si la ora stabilita de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa.

Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capataiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce sa impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.

Pe drum pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta „Sfinte Dumnezeule” funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului.

Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului ectenia pentru morti.

La cimitir

Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta „Vesnica pomenire”. Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun, pot s-o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat, si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa untdelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.

Pomenirea dupa inmormantare

Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare.

Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa mamance cu cuviinta si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mamanca nici nu se bea intocmai ca la nunta. In loc de „noroc!” sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice „Dumnezeu sa-l/s-o ierte”, iar cand se primeste un vas, imbracaminte, etc. de pomana, nu se zice multumesc ci „Dumnezeu sa primeasca!”.

Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de bunacuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica.

Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura.

Milostenia cea mai primita este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in casele sau leaganale de copii.

Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a implini porunca dragostei crestine care trebuie vadita prin fapte concrete, in astfel de situatii.

Însemnătatea zilei a treia, a noua şi a patruzecea

Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.

Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama , unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.

Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.

Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.

Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.

Povăţuiri şi precizări importante

  • Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti.
  • Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbatii nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
  • De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele „Dumnezeu sa-l/s-o ierte!”
  • Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-i gasim adunati langa trupul raposatului.
  • Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dinimeata, buna ziua etc. care nu se folosesc in astfel de momente.
  • Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractit, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.
  • Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia sa se foloseasca drept „foc” sau „jar” spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
  • In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine serioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.
  • Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la alcatuirea colivei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, intrucat sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce.
  • Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca de credinciosii mai evlaviosi, din sfintele Evanghelii si Psaltirea.
  • Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine solemna.
  • Unii credinciosi, in situatia cand decedatul nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge „mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare”. Intr-adevar, Biserica ne invata ca „trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie (adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija”. Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea, catehismul ortodox ingaduie ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea „mort neimpartasit si nespovedit”, iar uneori si „fara lumanare”.
  • Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru inmormantare este pagan si exprima mentimerea unei superstitii care denota ignoranta.
  • Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
  • In timpul slujbei la biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste si de reculegere.
  • Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar sau un colacel etc.) de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna „Dumnezeu sa-l ierte” sau „Bogdproste!” (Cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot „Dumnezeu sa-l ierte!”). Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de „multumesc” ori frantuzismul „merci” care nu se folosesc in asemenea ocazii.
  • Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in „Lumina-Hristos” care calauzeste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauga celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul „luminii celei neapuse”
  • La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel care pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in locasul bisericii si nu trebuie perturbata atmosfera slujbei de inmormantare.
  • Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu acest ban se credea ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpertuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox nu o poate sustine.
  • Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la semnsul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: „Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc”, iar a doua rugaciune: „Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezlegandu-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine…”. Deci este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.
  • Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbiei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se parind lumanari, arzand tot timpul slujbei.
  • Coroanele si pomul raman la usa busericii.
  • Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
  • La capataiul celui decedat se asaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.
  • La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, langa cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
  • Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri. Ele reprezinta „vamile vazduhului”, peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu. Tot acum se imart daruri de pomana si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.
  • Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
  • Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
  • Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir. Toti stiu ca cel decedat se duce „pe drumul fara intoarcere”. Aceasta expresie inseamna, in fapt ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa. Multi insa considera ca expresia „drumul fara intoarcere” ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerarii greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati la parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul.
  • Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii – luni – nu este bine sa se faca inmormantare („pentru ca e inceputul saptamanii si ar muri toti din casa”). Fireste ca o atare „credinta” este fals si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putandu-se sa se faca in orice zi a saptamanii.
  • Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea – desi nu este obligatoriu – si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
  • Acum se scoate – de catre rude – piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu.
  • Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
  • Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
  • Tot acum se impart, pentru sufletele raposatului diferite daruri. De preferat ca aceastas milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.
  • S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea „peste groapa”, de pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o gaina vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa.
  • Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere de a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani, orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatilor de handicapati, intr-un cuvant, strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie cu mancare.

Pr. Eugen Dragoi, Inmormantarea si pomenirile pentru morti,
Ed. Ep. Dunarii de Jos, Galati, 2002

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *