19 ianuarie

Macarie cel Mare, cunoscut si sub numele de Macarie Egipteanul, este unul dintre marii Sfinti Parinti ai pustiei. Contemporan cu Sfantul Cuvios Antonie cel Mare, Macarie era de origine egiptean, dintr-un sat numit Ptinapar, provenind dintr-o familie crestina foarte evlavioasa. Parintii lui l-au silit sa se insoare, insa, el a fugit de viata lumeasca si dupa moartea parintilor sai, a ales sa traiasca viata pustniceasca.
Foarte de curand, Macarie a inceput sa fie puternic ispitit de diavol prin felurite incercari, dar prin staruinta sa si dragostea cea mare pentru Hristos, fericitul a biruit si s-a facut pilda a vietii ingeresti in trup.
Multe sunt pildele si minunile savarsite de Sfantul Macarie in lunga sa vietuire duhovniceasca in pustie. Prin unele dintre ele s-a aratat ca Sfantul capatase de la Hristos putere si asupra mortii, astfel incat fericitul Macarie s-a invrednicit a savarsi invieri.
Astfel, intrucat intr-o eparhie un episcop eretic incepuse a raspandi o erezie care sustinea ca Hristos a avut doar un trup aparent, episcopul dreptcredincios al locului l-a chemat pe Macarie pentru a stinge aceasta ratacire. Desi Sfantul Macarie i-a aratat episcopului eretic prin cuvintele Simbolului credintei ca se afla in inselare, necredinta acestuia a persistat, fortandu-l pe Cuvios sa rusineze ratacirea aceluia printr-o minune dumnezeiasca.
Dupa o ora de staruinta in rugaciune, Macarie a inviat un om dintr-un mormant si nu vreunul mort de curand, ci unul mort de foarte mult timp. Cel inviat, neauzind de Hristos pana la moartea sa, a fost botezat de Macarie si facut ucenic al sau. Ucenicul a mai trait trei ani de la invierea sa din morti.
In multe randuri Macarie s-a luptat fatis cu puterile necurate, dar cel mai bine vedem desavarsirea acestui minunat sfant in relatarea sfarsitului sau, in care se arata nesfarsita sa smerenie:
“Fericitul Macarie sarutand pe toti cei ce erau langa dansul si pentru dansii rugandu-se, si-a ridicat ochii si mainile in sus, zicand cel mai de pe urma cuvant: In mainile Tale, Doamne, imi dau duhul meu. Si astfel si-a dat fericitul sau suflet, lasand multa plangere ucenicilor. Apoi, adauga Serapion si aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: ca acel sfant suflet, fiind ridicat de heruvimi si spre cer suindu-se, unii din parinti priveau cu ochii sufletesti spre diavolii cei din vazduh cum stau departe si strigau: “O! de ce slava te-ai invrednicit, Macarie”.
Iar Sfantul le raspundea: “Nu, caci inca ma tem, pentru ca nu ma stiu de am facut vreun lucru bun”. Apoi vrajmasii cei ce erau in vazduh, strigau: “Cu adevarat ai scapat de noi, Macarie”. Iar el le zicea: “Ba nu, caci imi mai trebuie ceva ca sa scap”. Si fiind acum inauntrul portilor ceresti, diavolii plangand, strigau: “A scapat de noi, a scapat!”. Iar el cu mare glas le-a raspuns: “Cu adevarat am scapat de mestesugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind ingradit”. Astfel a fost viata, sfarsitul si mergerea la vesnica viata a Cuviosului parintelui nostru Macarie.”

13 ianuarie

Aceştia au trăit în ţinutul Iliricului şi al Dunării de mijloc, pe vremea împăratului Liciniu. Crezând că „aduce slavă lui Dumnezeu”, acesta a pornit o prigoană împotriva creştinilor sub motivul că aceştia primejduiesc ordinea şi predaniile stăpânirii.

Printre cei pârâţi la împărat că sunt creştini se afla şi Diaconul Ermil, care era acuzat că dispreţuia zeii romani. Auzind aceasta, împăratul a poruncit să fie adus imediat înaintea sa. Auzind aceasta, Sfântul s-a bucurat că trebuie să dea seamă de credinţa sa, şi a primit bucuros să meargă la împărat. Întrebat fiind de ce nu slujeşte zeilor păgâni, Sfântul a răspuns că slujeşte numai Dumnezeului nevăzut, nu zeităţilor surde şi neînsufleţite, făcute de mâini omeneşti, din lemn ori din pietre, despre care „mai curând te apucă râsul cât de neputincioase sunt, iar nu să te închini lor”.

La aceste vorbe, împăratul a poruncit să fie bătut peste faţă cu un bici de metal, după care să fie chinuit şi mai tare, iar mai pe urmă a poruncit să fie întemniţat timp de trei zile, nădăjduind că astfel se va lepăda de credinţa creştină. În temniţă, Sfântul a primit întărire de la Dumnezeu, că va birui pe tiran şi va lua cununa muceniciei.

După cele trei zile de stat în temniţă, Sfântul a fost adus iarăşi la judecată în faţa împăratului, şi întrebat fiind dacă s-a răzgândit, a răspuns că „eu de Domnul Hristos nu mă voi despărţi, ci numai Lui îi voi sluji”. Astfel, împăratul s-a înverşunat şi mai tare, şi a poruncit către 6 ostaşi să-l ia pe Sfânt şi să-l întindă la pământ, bătându-l până se va răzgândi. Supus acestor chinuri, Sfântul nu a scos nici măcar un geamăt, ci numai se ruga Domnului să-l întărească până la sfârşit. La un moment dat, din înălţimi s-a auzit un glas care vestea că peste 3 zile va fi izbăvit de chinuri, iar împăratul, auzind acestea, a poruncit ca statornicul diacon să fie dus iarăşi în temniţă.

În faţa celor întâmplate, temnicerul încredinţat cu paza Sfântului, pe nume Stratonic s-a înduioşat cu inima, căci în taină era şi el creştin, doar că un timp nu s-a arătat pe faţă. Când Ermil a fost dus a treia oară la judecată, împăratul, văzând că acesta nu se leapădă de credinţa sa, a poruncit ostaşilor să rupă cu unghii de fier pântecele Sfântului, ca să se vadă măruntaiele din el. Văzând acestea, Stratonic a izbucnit în plâns şi a început să îngrijească rănile Sfântului. El a fost văzut însă de unul din ostaşi, care l-a pârât împăratului. Auzind aceasta, împăratul i-a poruncit lui Stratonic să aducă jertfe idolilor. Stratonic însă a mărturisit că este vechi prieten cu Ermil şi că şi el este creştin, ca atare refuză să jertfească idolilor. Înfuriat peste măsură, împăratul a poruncit ca Stratonic să fie dezbrăcat de haine şi să fie bătut cu beţe peste tot trupul. În timp ce era bătut, Stratonic îşi ridica privirea către diaconul Ermil, cerându-i ca să se roage lui Dumnezeu să poată păzi credinţa sa întreagă, pentru a răbda chinurile până la capăt.

Văzând împăratul că nu-i poate îndupleca în nici un fel pe cei doi mucenici, a poruncit ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul să-i fie ciopârţit cu cuţitele, după care să fie aruncat în valurile Dunării. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească, în ziua de 13 ianuarie 303, la circa 3 kilometri de oraşul Singidunum (Belgradul de azi), poate spre localitatea Panciova unde şi astăzi mai există populaţie românească. La trei zile după aceasta, trupurile Sfinţilor Mucenici au fost adunate laolaltă într-un sicriu, ca să rămână veşnica pomenire a lor, în acelaşi chip în care şi dragostea lui Hristos i-a unit pe amândoi.

12 ianuarie

Sfânta Muceniţă Tatiana s-a născut în Roma şi a trăit în timpul împăraţilor romani de neam sirian: Heliogabal (218-222) şi a lui Alexandru Sever (222-235). Tatăl ei a fost creştin în taină şi ales în trei rânduri proconsul. La 19 martie 235, împăratul Alexandru Sever este ucis de soldaţii răzvrătiţi şi înlocuit cu Maximin, care imediat ce a ajuns la tron a început persecuţia împotriva creştinilor, persecuţie în care a fost prinsă şi Tatiana şi dusă în templul zeului Apolo ca să jertfească şi să se închine idolului. Abia acum înţelesese tatăl ei de ce Tatiana nu a vrut să se căsătorească. Ea era creştină şi intrată în rândul diaconiţelor Bisericii din Roma, deşi nu avea mai mult de 15 ani.

Sfânta muceniţă a îngenuncheat în templu şi s-a rugat Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-o ajute şi s-o întărească în cele ce avea să pătimească. Până să termine rugăciunea templul a început să se cutremure, încât statuia zeului Apolon a căzut şi s-a spart, iar o parte din templu s-a dărâmat, mulţi preoţi păgâni murind. Muceniţa a fost scoasă din dărâmături şi dusă la judecată înaintea lui Ulpian care o considera pe Tatiana o vrăjitoare. Timp de patru zile, Sfânta Muceniţă Tatiana a fost supusă supliciilor în speranţa că va renunţa la credinţa creştina: aruncarea in foc, la fiare, scoaterea ochilor, taierea sanilor, biciuiri . Însă acest lucru nu s-a întâmplat, ci dimpotrivă alte două temple păgâne (al zeiţei Artemis şi al zeului Die) au fost distruse în urma rugăciunilor Sfintei. Prin purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu, Tatiana s-a vindecat de rănile pricinuite de chinurile la care a fost supusa, de aceea, în cele din urmă, Ulpian a poruncit ca Sfânta Tatiana să fie omorâtă de sabie împreună cu tatăl ei, cei doi primind astfel cununa muceniciei.

Moaştele Sfintei Tatiana au fost aduse în ţara noastră dupa cucerirea Constantinopolului de catre turci (1453), in timpul domniei lui Neagoe Basarab. Boierii Craiovesti aduc capul Sfintei Mucenite Tatiana, impreuna cu moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, la Manastirea Bistrita, judetul Valcea. Dupa reorganizarea Mitropoliei Olteniei (1950-1955), capul sfintei va fi depus la Episcopia Ramnicului si apoi la Catedrala mitropolitana “Sfantul Dimitrie” din Craiova, prin staruintele lui Firmilian, mitropolitul Olteniei., unde se găseşte şi astăzi spre cinstire şi închinare, alături de moaştele Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah şi ale Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului. În fiecare an, la 12 ianuarie, Sfânta Muceniţă Tatiana diaconiţa este sărbătorită în mod deosebit la Craiova, în Catedrala mitropolitană Sfântul Dumitru, care-i adăposteşte cinstitul cap.

10 ianuarie

S-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, din judeţul Bacău, într-o familie de clerici. La Botez a primit numele de Alexandru-Luchian. La vârsta de 20 de ani a intrat ca frate în obştea mânăstirii Căldăruşani. Aici va rămâne timp de 2 ani, după care va pleca la Sfântul Munte, dornic de desăvârşire.

În Athos se va opri la Schitul Lacu, unde va fi tuns călugăr. Acest schit era renumit pentru asprimea vieţii idioritmice pe care o duceau monahii. În această rânduială va petrece şi Cuviosul, însă în inima lui creştea în continuu dorinţa de desăvârşire. Ca urmare, după 15 ani de vieţuire la acest schit, Cuviosul se va muta la mânăstirea Esfigmen, una dintre cele mai vechi mânăstiri ale Sfântului Munte. Aici va sta timp de patru ani, perioadă în care el va primi marele şi îngerescul chip, sub numele de Antim. Tot în această perioadă, Antim va fi hirotonit diacon.

Astfel, după aproape două decenii de la sosirea sa în Athos, Antim ajunsese cunoscut ca un părinte îmbunătăţit, mare sihastru şi iubitor al Rugăciunii lui Iisus. Nedorind însă slava şi lauda oamenilor, în 1860, luând binecuvântare, părăseşte Athosul şi se reîntoarce în Moldova, vieţuind în mânăstirile din preajma Iaşului. Aici însă nu va rămâne multă vreme, datorită tulburărilor provocate de mulţimile de credincioşi care auziseră despre el şi veneau la el, cerând ajutor şi sfat.

Va pleca spre ţinuturile Rusiei, şi va poposi la Lavra Pecerska, ce era pentru credincioşii ruşi un nou Ierusalim. De aici va merge în nord, iar în anul 1865 va poposi la mânăstirea Valaam, unde se va şi stabili, văzând buna rânduială de aici. Aici va petrece timp de 17 ani, perioadă în care s-a învrednicit şi de harul Preoţiei, datorită şi multelor sale calităţi duhovniceşti. Numele şi faptele sale minunate se vor răspândi cu repeziciune în nordul Rusiei, ceea ce va avea ca efect mulţimi de credincioşi veniţi în pelerinaj la Valaam, pentru a putea vorbi cu alesul lui Dumnezeu. El se va învrednici şi de daruri minunate, precum cele ale profeţiei şi vederii cu duhul.

După o îndelungată viaţă petrecută în nevoinţe călugăreşti, ieroschimonahul Antipa îşi va da viaţa în mâinile Domnului, în ziua de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani, şi va fi înmormântat în gropniţa de obşte a mânăstirii.

Datorită faimei sfinţeniei, de care Cuviosul se bucura încă din viaţă, un ucenic al său, ieromonahul Pimen va scrie în 1883 Viaţa Cuviosului Antim. În anul 1906, călugării de la Sfântul Munte, care-l cunoscuseră pe Cuvios, l-au trecut pe acesta în rândurile sfinţilor, în cărţile lor de cult. Acest fapt are pentru noi o semnificaţie deosebită, deoarece el este singurul călugăr atonit român, care a fost trecut în rândul sfinţilor printr-o canonizare spontană, venită îndată după trecerea sa la cele veşnice, ceea ce constituie şi un temei pentru recunoaşterea sfinţeniei sale de către biserica strămoşească.

Prin faptele sale, Cuviosul Antipa a fost un mărturisitor al Domnului nostru Iisus Hristos, un iscusit lucrător al Rugăciunii inimii şi un ales ostaş al lui Hristos. Prezenţa lui în calendar cinsteşte în acelaşi timp şi poporul şi Biserica noastră, pentru care el s-a rugat, povăţuindu-i pe cei care i-au cerut sfatul să nu înceteze a le iubi.